De ce ni se întâmplă nouă?

"De ce copilul meu? De ce noi, când am făcut totul bine? Cu ce am greșit?"

Sunt întrebările care ne bântuie nopțile, care sapă în suflet ca picătura chinezească. Am trecut și eu pe acolo. În fața diagnosticului, în fața bolii, prima reacție este revolta. Cauți o logică, o cauzalitate, un vinovat. Dar am ajuns la o concluzie care mi-a adus, în final, liniștea: Logica nu are ce căuta în treburile sufletului.

Nu este o pedeapsă

Nu știu de ce unii oameni pleacă mai devreme dintre noi. Nu știu de ce suferința lovește aleatoriu, fără să țină cont de cât de "buni" suntem.

Dar știu un lucru sigur, cu toată inima mea: Aceasta nu este o pedeapsă. Nu suntem pedepsiți pentru păcate din trecut. Copiii noștri nu sunt "lecții dure" trimise de un univers crud. Am început să privesc altfel lucrurile. Poate că sufletele acestor copii sunt atât de pure, atât de evoluate, încât nu au nevoie de mult timp pe pământ pentru a-și împlini misiunea. Poate că ei au venit aici nu să învețe, ci să ne predea nouă.

Schimbă întrebarea

Când rămâi blocat în "De ce?", rămâi blocat în trecut și în victimizare. Încercați, oricât de greu ar fi, să schimbați întrebarea.

În loc de "De ce mi se întâmplă mie?", întreabă-te:

• •"Ce îmi arată copilul meu despre iubire, chiar acum?"
• •"Cum pot să trăiesc mai intens azi, știind cât de fragilă e viața?"

Răspunsul la suferință nu este o explicație intelectuală. Răspunsul este modul în care alegi să iubești după ce durerea te-a lovit.

Copiii noștri nu cunosc "mâine" și nu regretă "ieri". Ei sunt maeștrii prezentului. Dacă ei pot să zâmbească în mijlocul furtunii, noi de ce nu am putea?

Să nu căutăm răspunsuri logice la întrebări sufletești. Să căutăm doar să fim prezenți, cu brațele deschise, pentru tot ce ne oferă ei.